Între timp, ce primarii merg în stagiu la Palatul Cotroceni pentru a se obișnui cu gustul puterii, Uniunea Europeană își continuă aproape nestingherită drumul către o formă sau alta de federalizare.

Ideea federalizării este prezentată ca un concept politic îndepărtat, un obiectiv de viitor, un subiect pe care popoarele europene îl vor putea analiza și, poate, chiar înțelege. Astfel, se creează impresia că această federalizare se va realiza ținând cont de voința lor. În acest context, liderii politici, care deja se văd stăpâni ai unei posibile federații, profită de fiecare criză – fie ea politică, economică, socială sau de altă natură – pentru a sublinia incapacitatea statelor membre ale UE de a se autoguverna. În acest fel, federalizarea este prezentată drept singura soluție viabilă.

Acest fenomen a fost evident mai ales în perioada pandemiei de COVID-19, când s-a ajuns până în punctul în care Comisia Europeană a încheiat contracte pentru vaccinuri în numele tuturor statelor membre, fără însă a oferi transparență asupra conținutului acestor contracte. O nouă criză, un nou prilej de a evidenția „falimentul” statelor europene. De această dată, criza a luat forma războiului – războiului de agresiune declanșat de Rusia împotriva Ucrainei.

Încă de la începutul conflictului, unul dintre cei mai vocali lideri federaliști, președintele Franței, Emmanuel Macron, a folosit tema necesității unei „adevărate armate europene” în campaniile sale politice. El a susținut ideea unei „armate pan-europene”, fără însă a explica în detaliu cum va funcționa, cum vor contribui statele membre și mai ales, cum vor fi gestionate dinamicele complexe ale industriilor militare europene.

Astfel, o federalizare fără o armată comună – o armată europeană – nu poate exista, aceasta fiind una dintre pietrele sale de temelie. Dacă privim societățile de-a lungul istoriei umane, indiferent sub ce stindard s-au ridicat sau au căzut, realizăm că armata reprezintă, de fapt, garantul granițelor unui stat. Granițele unui stat nu sunt consfințite doar prin tratate, ci prin sângele soldaților și tot prin sânge sunt modificate.

Pentru Uniunea Europeană, acest război reprezintă motorul care alimentează nu doar propunerea, ci și necesitatea unei armate europene. Poate tocmai din acest motiv, UE a fost reticentă față de dorința președintelui Donald Trump de a încheia conflictul, ascunzându-se sub pretextul necesității unei „păci juste și durabile” pentru Ucraina – o pace pe care liderii europeni o văd posibilă doar după umilirea Rusiei. În realitate, acest lucru nu face decât să implice continuarea războiului. Este foarte posibil ca Donald Trump să fi înțeles acest aspect, acesta fiind unul dintre principalele motive pentru care și-a asumat proiectul de pace pe cont propriu, fără participarea activă a Uniunii Europene, Trump înțelegând că UE nu dorește pacea, ci, dimpotrivă, are nevoie ca acest război să continue.  În direcția obținerii păcii, administrația Trump a întreprins mai multe acțiuni, cea mai relevantă fiind întâlnirea de la Riad dintre delegația SUA, condusă de Marco Rubio, secretarul de stat, și delegația Rusiei, condusă de Sergey Lavrov, șeful diplomației ruse.

Această întâlnire a fost etichetată de șefa diplomației europene, fosta prim-ministră a Estoniei, Kaja Kallas, drept un „pact Molotov-Ribbentrop 2.0”. Personal, aleg să văd această acțiune diplomatică nu ca pe o trădare, ci ca pe un prim pas spre încercarea de normalizare a relațiilor diplomatice ruso-americane – relații profund afectate de administrația Biden-Harris.  Adevărul pe care majoritatea populației statelor europene nu este pregătită să-l audă despre acest război este că a trăit într-un climat de dezinformare și propagandă continuă. Acest lucru nu ar fi fost o problemă atât de mare dacă Uniunea Europeană nu s-ar fi prezentat drept un bastion al adevărului, transparenței și dreptății.

Situația poate fi comparată cu mitul peșterii lui Platon, în care masele erau păcălite cu proiecții pe pereții peșterii. Sub mandatul Ursulei von der Leyen, Uniunea Europeană a devenit o astfel de grotă – „grota Ursulei von der Leyen”. Din cel mai întunecat loc al peșterii (Bruxelles), cetățenii erau mințiți că armata Rusiei lua cipuri de la mașinile de spălat și de la frigidere pentru a repara software militare și că sancțiunile economice impuse aveau un efect devastator asupra economiei rusești – în timp ce realitatea era cu totul alta. Ca răspuns la întâlnirea de la Riad, Emmanuel Macron a convocat la Paris un summit de urgență, la care au participat diverși membri ai UE, cu scopul de a găsi o soluție pentru continuarea sprijinului acordat Ucrainei – ceea ce, în realitate, înseamnă prelungirea războiului.

Una dintre cele mai interesante și contradictorii poziționări ale UE față de acest conflict este legată de acuzațiile conform cărora armata rusă ar răpi copii ucraineni, Uniunea Europeană încercând astfel să arate o îngrijorare față de viitoarele generații ale Ucrainei. În același timp, însă, UE închide ochii asupra modului brutal în care armata ucraineană recrutează forțat tineri pentru a-i trimite pe front. Aceștia sunt agresați, bătuți și supuși torturilor psihologice dacă refuză să se conformeze ordinelor militare. Multe înregistrări video au ieșit la iveală din interiorul unităților militare ucrainene, ilustrând aceste abuzuri. Nu doar tinerii sunt vizați, ci și bărbații adulți, care sunt bătuți pe stradă și apoi luați cu forța de către autoritățile militare. Și mai alarmant este faptul că aceste realități sunt ascunse și catalogate drept „dezinformări ale Kremlinului”, fiind respinse de platformele de fact-checking ca fiind false.

 Singurul om politic occidental care a atras atenția asupra problemelor legate de înrolarea forțată în armata ucraineană a fost vicepreședintele JD Vance, în cadrul întâlnirii recente de la Washington dintre delegația SUA și cea ucraineană. Mai mult decât atât, președintele Zelenski, vizibil iritat, i-a dat dreptate vicepreședintelui american. Această reacție a președintelui ucrainean reflectă o realitate extrem de gravă: Ucraina se află într-o situație deosebit de dificilă din punct de vedere al resurselor umane pentru a susține un război de lungă durată. Continuarea acestui conflict, într-un ritm atât de intens, nu face decât să conducă la decimarea populației masculine a Ucrainei, care este forțată să participe activ pe front. Astfel, nu doar că Ucraina pierde o parte din tineretul său, dar riscă, de asemenea, să aibă un impact devastator asupra structurii demografice pe termen lung, având efecte negative asupra economiei și stabilității sociale.

Adevărul este că Uniunii Europene nu îi pasă cu adevărat de soarta Ucrainei. Tolerarea unui regim nedemocratic la Kiev, precum și acceptarea deja bine cunoscutelor „liste negre” ale președintelui Zelenski, pe care sunt trecute numele opozanților politici, reflectă această realitate. În plus, numărul opozanților politici în închisori crește de la o zi la alta, în timp ce regimul continuă să adopte măsuri represive. Uniunii Europene îi pasă doar de climatul tensionat din regiune și de modul în care acest climat îi permite să facă pași rapizi către federalizarea Uniunii Europene. UE urmărește în mod clar propria sa agendă de federalizare, folosind tensiunile externe ca pretext pentru a avansa către o Uniune mai centralizată și mai integrată, care să răspundă intereselor unor elite birocratice, nu ale întregului bloc.

Uniunea Europeană, prin vocea Ursulei von der Leyen, a anunțat recent un proiect ambițios de înarmare, propunând un buget de aproximativ 800 de miliarde de euro pentru a răspunde nevoilor unei „înarmări pan-europene”.  Utilizarea sintagmei „pan-europeană” nu este întâmplătoare, acest termen fiind strâns legat de ideea federalizării, așa cum a fost susținută de Jean Monnet, părintele fondator al Uniunii Europene. Monnet considera că integrarea economică inițială va conduce inevitabil la integrarea politică, iar Uniunea Europeană va ajunge astfel la o federație, menționând că aceasta este singura cale de a preveni conflictele între națiuni.

 Mai mulți lideri europeni au exprimat viziunea unei Europe federale. Președintele Franței, Emmanuel Macron, a subliniat necesitatea unei Uniuni Europene mai unite și suverane, cu o integrare profundă pentru a răspunde provocărilor globale. Guy Verhofstadt, fostul prim-ministru al Belgiei, a fost un susținător ferm al federalizării, afirmând că fără un sistem federal, Europa nu va supraviețui. Joschka Fischer, fostul ministru de externe al Germaniei, a declarat că Uniunea Europeană trebuie să devină o federație pentru a răspunde provocărilor globalizării. În aceeași direcție, Herman Van Rompuy a subliniat importanța unei Europe mai unite și integrate pentru a face față crizelor globale. Chiar și președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a susținut o Europă mai puternică și integrată, care să poată proteja interesele comune ale statelor membre. Deși nu a vorbit explicit despre federalizare, viziunea ei se aliniază cu un proces de integrare politică mai profundă, care ar putea duce treptat la o Uniune Europeană federală. Jean-Claude Juncker, fostul președinte al Comisiei Europene, a fost și el un susținător al federalizării, considerând-o esențială pentru viitorul Uniunii.

Aceste declarații subliniază faptul că viziunea europeană actuală include o integrare politică mai profundă, iar „înarmarea pan-europeană” propusă de von der Leyen este doar un pas în această direcție.  Dacă analizăm și urmărim atent diferitele poziționări ale liderilor Uniunii Europene, observăm cum, de fapt, toate urmăresc aceeași agendă – federalizarea Uniunii Europene. În acest context, războiul din Ucraina nu este altceva decât o unealtă pentru elitele federaliste, utilizată pentru a avansa acest proiect politic.  Este evident că aceste elite nu sunt cu adevărat preocupate de soarta Ucrainei sau de respectarea principiilor democratice în această țară. În schimb, ele acceptă și tolerează toate capriciile și atrocitățile comise de regimul lui Zelenski, care s-a transformat într-o dictatură militară.

Comisia Europeană, împreună cu alte instituții europene, continuă să prezinte acest regim ca pe o democrație perfectă, iar liderul de la Kiev este descris ca un erou curajos, care luptă neobosit împotriva „barbarismului” lui Putin. Totodată, în ciuda acestei imagini construite cu mare atenție, Zelenski își găsește timp să pozeze pentru revista Vogue și își trimite soția la Saint Moritz, în Elveția, pentru vacanțe luxoase. Această contradicție între imaginea oficială a unui lider sacrificat pentru binele țării și comportamentul său personal ridică semne de întrebare cu privire la adevăratele intenții ale Uniunii Europene și ale celor care susțin federalizarea. Astfel, în loc să se concentreze pe sprijinirea unei Ucraine democrate și stabile, Uniunea Europeană pare să folosească acest conflict drept un pretext pentru a promova interesele sale politice și pentru a avansa în direcția unui proiect federalist.

 În timp ce regimul de la Kiev continuă să contribuie la menținerea și chiar escaladarea climatului tensionat din regiune, un exemplu evident fiind tentativa autorităților ucrainene de a atrage Polonia în conflict. Acest climat tensionat servește drept combustibil pentru planurile Ursulei von der Leyen și ale elitei bruxelleze. Acestea doresc să continue să accelereze agenda creării unei armate europene, un proiect care ar aduce federalizarea Uniunii Europene mai aproape. Mai important însă, prin centralizarea forțelor armate ale statelor membre, acest proiect ar limita capacitatea statelor care s-ar opune federalizării.

Copyright © Mina Ciprian Anghel 2025

Toate drepturile sunt rezervate. Copierea conținutului de pe acest site este strict interzisă fără acordul autorului sau fără a menționa sursa acestui site.

Cover photo sursa: https://www.la-croix.com/

---